luni, 26 septembrie 2016

de toamna.


   

  Se simte in obraji vantul de toamna, si in par. Se simte si in suflet, si in mana rece prin care a trecut iubirea de o vara.  Se simte si in gandurile ce danseaza haotic, lasand in urma culori brune si triste.
   Se simte in zambetul sters, aproape inghetat. In parul care nu mai are soare auriu in el, ci bruma. In degetele vinete si in nesiguranta lor cu care pipaie pamantul umed.
   Se simte in vreme o boare tulbure care picteaza pe unde apuca. Pe crengi, pe suflete, pe fete si pe inimi.
   Se simte in rugina in sufletul tarziu, si in frunzele zdrentuite de vant, si in pleoapa apusului rosiatec.

   Se simte si in ani ca a mai sosit o toamna. Toamna nu se mai odihneste vreodata? Sa nu mai fie, sa nu mai treaca peste suflet ca o amorteala?

miercuri, 15 iunie 2016

Fetitei mele


Niciodata nu o sa pot intelege curajul uluitor cu care ai venit pe lume, tocmai ca sa iti fiu eu mama. Cum dintre toate m-ai ales pe mine? Eu…nu sunt pregatita deloc, sau cel putin nu eram, pana in momentul in care am aflat ca infloresti in mine. Atunci cand am aflat, nu stiu cum am primit putere si un imens sentiment de implinire.
Te purtam de putin timp, dar simteam ca daca nu o sa te vad sau daca nu o sa fii…ceva o sa se rupa in mine. Desi erai mica, cat o steluta pe cerul noptii, ai inceput sa ocupi tot locul din inima mea.
Apoi cand am auzit primele tale batai de inima, parea ca auzeam pasi in cer. Batea repede, de parca se grabea sa imi arate ca e bine, ca e nerbdatoare sa creasca mai mare si sa imi arate forma fetei pe care avea sa o ia.
Te visam…inca de cand ai inceput sa prinzi viata. Visam la chipul tau, la manutele tale care se intindeau dupa mine, la pielea ta, la mirosul ei, la vocea ta si la cum zambeai.
Darul de sus a fost peste masura, cand am auzit cuvantul “fetita”.  Parea ca primisem mii de comori… Stiu ca erai inghesuita acolo in lumea ta, insa nu am putut sa nu te inghesui si eu cu bratele  pline de toata iubirea din lumea , cand am aflat ca esti o Fetita.
Mai tarziu cand ghemotocul de lut care erai, a primit infatisare si ti-am vazut chipul mititel m-am minunat de perfectiunea ta. Ma temeam ca daca strang prea tare poza in brate, te vei sparge, asa ca o tineam usor la piept si iti admiram trasaturile atat de perfecte si pure. Te priveam la nesfarsit si gaseam nenumarate lucruri pentru care sa te iubesc. Si daca credeai ca bratele imi erau pline de poze cu tine, ar fi trebuit sa imi vezi inima…era prea plina si dadea peste.
Pe neasteptate intr-o zi ai inceput sa bati incet in peretele care ne despartea. La inceput ai fost nesigura si asteptam cu nerbdare fiecare bataie de-a ta. Apoi ai inceput sa fi tot mai vioaie si jucausa, incat uneori aveam impresia ca mai ai putin si iesi in lume.
Un pui de om care zdruncina toata fiinta mea, toata fiinta iubitului meu, si intregul nostru camin care forfotea de pregatirile pentru venirea ta pe lume. Deja te iubeam mai mult decat am fi putut spune in cuvinte.

Tot ce incerc sa spun e ca tu esti cel mai bun si perfect lucru pe care l-am putut rupe din mine, si pe care l-am putut da vreodata…in primul rand mie, si apoi celor dragi. Esti un miracol mare intr-o fiinta atat de mica…

luni, 18 ianuarie 2016

Mă leagănă luna




Mă leagănă luna
pe raze gingaşe,
iar vântu-mi şopteşte
prin zvonuri de cer,
că visele mele
plecat-au departe
că tot ce-mi rămâne
e cerul eter.
Şi stele lumină
privirea căpruie
ce-atârnă vrăjită
de boltă, cu dor,
cu lacrimi în pleoape
ce-n braţe le strânge
pentru vise ce dor
pentru vise ce mor.
Mă leagănă luna
prin zvonuri de cer
şi stele lumină şi visele pier.

miercuri, 29 aprilie 2015

sfârșit de aprilie.


Sfârșitul de aprilie
încă rupe lacrimi din cer.
nu vreau să cer,
dar sper...febril.
Că în lumea mea
tu nu  ești
doar
o zi de april.
Flori stau cu sufletul
închis.
forțate și rupte
ploi le-au deschis.
Nu vreau să întreb,
sau să știu,
dar, mă vei lăsa
sa fiu?
Pământul mustește
a cer,
noroi și petale
pe el.
Nu vreau
să fiu pământ
dar nici cer.
vreau chip de om.
pot să sper?

luni, 27 aprilie 2015

Primăveri tulburi.



  E ceva în primăvară care scutură sufletul de toată iarna grea. Ce n-am putut visa în frigul alb și înțepător ce îmi crăpa obrajii, visez acum în vântul cald. Și simt că mă  doare dezghețarea asta de sine, și devenirea a ceea ce sunt menită să fiu.
  Lutul din care sunt făcută, renaște viață dintr-o sămânță degerată în neantul unui pământ mult prea rece... Mă doare amorțeala inimii ce începe să bată din nou, mă dor oamenii peste care a nins iarna trecută și acum s-au topit. Mă doare că exist. Dacă nu eram mă durea?
   Mă holbez cu ochi mirați la mine, eu sunt...tărână.  O trestie ce va fi frântă din nou, și din nou, și din nou...și de câte ori va vrea El.
  Când îmi atârnau mâinile după El în iarna vieții, nu l-am simțit, nici măcar cu vârful degetului...și acum aud bătăi de rai în pieptul meu. Și nu am știut să răspund înapoi, și atâta au bătut până mi-au tocit sufletul, și inima pulsează în sunetul lor.
  În tot întunericul din jur, din nebunie poate, sau disperarea de a vedea viață, după o vreme, am vazut un înger odată. Și în toată sfințenia momentului, mi-am întins brațele și l-am cuprins ca un întuneric rău. Cred că  l-am omorât. Nu l-am mai vazut de atunci, și am plâns mult.

  Ce primăveri tulburi...unele lipsite de slavă, altele pline de rai. Unele cu oameni ce pleacă, altele cu oameni ce rămân. Unele desfigurate, altele cu chip frumos. Unele cu pulbere în ele, altele cu praf de stele. Unele cu nori, altele cu noi...

joi, 12 februarie 2015

Fabrica de vise



Nu stiu daca exista vreo fabrica de vise in  lumea intreaga,  in afara  de  sufletul  omului.   Visez sa am acel lucru, visez sa ajung acolo,  visez sa fac asta.... Viselor mele le-am dat  nume lumesti parca nesemnificative...acolo,  asta, acel. Sunt vise limitate,  materiale dar parca atat de greu de atins. 
 Cand ele imi par  imposibil de indeplinit,  scornesc in suflet  altele noi, mai mici de data asta, ca sa le pot prinde cu mainile,  ca sa le pot  simti  implinite in bratele mele.  Cand vad ca  implinirea intarzie, mai ciontesc cate  putin  din fiecare  vis pana se fac cotoare. Si apoi imi imbrac din nou sufletul in negru  si imi ingrop  visele neimplinite in  cimitirul din stele.
Sunt atat de multe neimplinite ca parca norii s-au umplut de ele si vrea sa le scuture  inapoi pe pamant. Dar in schimb ele se duc acolo unde visele se  duc dupa ce mor... in cer. Si coboara ca o revarsare inapoi,  ca niste vise  dumnezeiesti  in fata  carora cele  pamantesti se pleaca smerite.
Ce e ciudat la visele astea e ca ele poarta nume diferite de cele pamantesti...speranta, iubire, fericire, implinire... Si mai ciudat e ca nu le poti atinge, le poti doar simti. 
Si chiar  daca  nu se pot cantari ele iti umplu sufletul ce  atarna greu sub  bogatia  lor. E o greutate placuta, calda, binefacatoare. 
Pe masura ce visele mele s-au risipt unul cate unul si s-au prefacut in ingeri,  am inteles ca ele trebuie sa moara, sa ajunga in cer, si sa 
primeasca aripi de la Creatorul lor.  Am inteles ca sufletul mi-e limitat  si ca nu poate sa zareasca mai  departe de  albastrul cerului, si  ca singura cale prin care ele  pot sa se  implineasca  e sa le incredintez Lui.

miercuri, 14 ianuarie 2015

fata cu fluturi în păr


ție fata cu fluturi în păr
ce lași suvițe căprui
să se încâlcească în genele tale,
și buzelor tale subțiri și trandafirii
ce se întredeschid ca aripile unui fluture,
gata să pluteasca în diafan.
și ochilor cu magie în ei
ce privesc pierduti și visatori departe.
ție fata cu fluturi în păr
și viselor tale ce străbat nebune
poteciile din suflet,
și mâinilor tale de catifea
ce vor să îmbrațișeze vîntul,
și degetelor ce vor sa prindă
spranță pentru mâine.

mie...fata cu fluturi in păr.